Nu toate incidentele de securitate lasă semne evidente. Imaginați-vă următorul scenariu: Sunteți director de securitate a informațiilor (CISO) al unei companii de dimensiuni medii dintr-un sector critic, precum telecomunicațiile. Organizația dvs. contribuie la implementarea și operarea unor noduri esențiale ale infrastructurii de comunicații la nivel național. Responsabilitățile pe care le aveți depășesc securitatea tehnică: trebuie să protejați o infrastructură de importanță strategică și, în același timp, să vă asigurați că respectă toate cerințele și reglementările în vigoare.
Faptul că faceți parte dintr-un parteneriat public-privat (PPP) vă pune, în calitate de CISO, într-o situație dificilă. Cum puteți asigura reziliența pe termen lung a organizației fără a pierde din vedere constrângerile bugetare și costurile de achiziție? O strategie de securitate eficientă presupune investiții semnificative, mai ales într-un sector cu infrastructură extinsă. Iar atunci când se fac compromisuri, nu securitatea ar trebui să fie cea sacrificată. În caz contrar, porniți cu un dezavantaj major, având în vedere că actori statali ostili ar putea fi deja prezenți în rețeaua dvs.
Ideile principale ale articolului:
– Obținerea bugetelor necesare pentru o securitate cibernetică robustă este adesea dificilă, deoarece investițiile sunt limitate. Într-un scenariu ideal, reziliența organizațională ar trebui privită ca o prioritate strategică, nu doar ca o cheltuială.
– În special în sectorul telecomunicațiilor, infrastructura fragmentată, administrată centralizat și care îmbină sisteme IT, OT și intervenția umană, creează o suprafață de atac complexă, cu numeroase puncte vulnerabile.
– Aceste provocări sunt cu atât mai importante pentru organizațiile din infrastructurile critice, unde atacatorii avansați, adesea susținuți de state, urmăresc să rămână nedetectați ani la rând pentru a exfiltra date sensibile sau pentru a aștepta momentul oportun în care să lanseze un atac.
– Nu doar incidentele vizibile reprezintă un risc major. Compromiterile ascunse, care pot trece neobservate o perioadă îndelungată, necesită o strategie bine coordonată de identificare și eliminare a atacatorilor, bazată pe bune practici și pe o abordare pragmatică a securității cibernetice.
Realitatea din teren
Parteneriatele public-private (PPP) se află la intersecția dintre toleranța la risc, constrângerile financiare și presiunile politice. Managerii de proiect trebuie să-și îndeplinească obiectivele în condițiile unor resurse limitate, respectând totodată cerințe guvernamentale stricte și un cadru de reglementare din ce în ce mai complex.
În sectoare critice precum telecomunicațiile, asemenea constrângeri devin și mai evidente. De exemplu, un CISO poate ști că oferta unui anumit furnizor – să spunem, pentru proiectarea unui router – oferă un nivel de securitate și fiabilitate net superior unei alternative mai ieftine. Cu toate acestea, comisia de achiziții, influențată de partenerul public, poate opta pentru varianta cu cost redus, deoarece bugetul proiectului este deja la limită. Sau poate că partenerul din sectorul public trebuie să facă un favor cuiva. Prin urmare, cineva trebuie să facă un compromis. Fie partenerul public acceptă alocarea unui buget mai mare, fie partenerul privat este nevoit să adopte alternativa propusă. Însă există un aspect asupra căruia nu ar trebui să se facă niciodată compromisuri: securitatea.
Într-o perioadă în care suveranitatea digitală și restricțiile privind utilizarea anumitor furnizori au devenit teme strategice, iar amenințările din partea atacatorilor sunt tot mai sofisticate, reziliența trebuie să ocupe un loc central în procesul decizional privind infrastructurile critice. Responsabilitatea le revine ambilor parteneri dintr-un parteneriat public-privat (PPP). Miza depășește succesul proiectului în sine: vulnerabilitățile unei infrastructuri critice pot avea consecințe directe asupra utilizatorilor și chiar asupra securității naționale. De exemplu, compromiterea comunicațiilor militare sau a altor sisteme esențiale ar reprezenta un risc major și un eșec cu implicații serioase pentru toate părțile implicate.
Problema este că, mai devreme sau mai târziu, cineva va reuși să intercepteze comunicațiile sau să pătrundă în rețea. Prevenția absolută este o iluzie, alimentată adesea de promisiuni de marketing care tratează detecția incidentelor ca pe un semn de slăbiciune, și nu ca pe un avantaj. În realitate, o organizație care știe că a fost compromisă este cu mult mai aproape de remediere decât una care așteaptă ca atacul să-și producă efectele. Prin urmare, dacă strategia de securitate este limitată de investiții reduse și de costuri operaționale minime, organizațiile trebuie să construiască un model de reziliență bazat pe priorități, în care abordarea pragmatică este susținută de o viziune strategică pe termen lung.
Atacatorii sunt deja prezenți în mediul digital
Să pornim de la realitatea zilelor noastre: actorii malițioși sunt prezenți pretutindeni în mediul digital. Chiar și o simplă căutare pe internet poate afișa rezultate care includ unul sau două URL-uri malițioase, deși, la prima vedere, par perfect legitime. Dacă nici măcar un furnizor de servicii de căutare de talie globală, cu investiții de miliarde de dolari, nu poate elimina toate site-urile malițioase din rezultate, cât de sigur puteți fi că rețeaua operatorului dvs. de telecomunicații nu găzduiește deja atacatori care acționează nedetectați?
Este adevărat că sistemele de tehnologie operațională (OT) și infrastructura din teren sunt, în general, mai bine protejate atunci când funcționează izolat. Însă, în practică, este rareori posibil. În telecomunicații, conectivitatea este însăși esența activității. Echipamentele și sistemele din teren trebuie să fie conectate permanent la centrele de operațiuni pentru a asigura funcționarea continuă a rețelei. Iar acolo unde conexiunea principală nu este disponibilă, trebuie să existe sisteme de rezervă care să preia funcționarea. Toate aceste componente sunt coordonate și administrate dintr-un punct central, prin intermediul unei infrastructuri IT alcătuite din numeroase endpoint-uri.
Un CISO ar putea spune: „Vom gestiona acest risc prin segmentarea rețelei sau chiar prin izolarea (air-gapping) anumitor segmente.” În unele situații, abordarea poate fi eficientă. Totuși, nu reprezintă o soluție infailibilă și nu este suficientă în sine. În plus, implementarea unor măsuri de securitate dedicate sau a unor tehnologii proprietare implică, de regulă, costuri mai ridicate. În cadrul unui parteneriat public-privat, beneficiarul public poate să nu fie dispus să suporte aceste costuri suplimentare, cu excepția cazului în care partenerul privat acceptă să acopere diferența din propriul buget. Pentru CISO-ul din scenariul nostru, această situație reprezintă imaginea fidelă a haosului operațional. Pentru un atacator, însă, este oportunitatea perfectă.
Provocările generate de infrastructurile fragmentate
Rețelele fragmentate tind să fie mai expuse din perspectiva securității informațiilor. În același timp, centrele de operațiuni sunt administrate de oameni, ceea ce introduce inevitabil un factor uman în ecuația securității. Combinația dintre o infrastructură complexă și posibilitatea unor erori umane creează condiții favorabile pentru atacatori. Un exemplu este gruparea Lazarus, care a compromis un dezvoltator de software VoIP ce furniza servicii de telefonie pentru sute de mii de clienți. Ulterior, atacatorii au folosit compromiterea pentru a distribui cod malițios către organizații din sectoare critice, inclusiv industria aerospațială, sănătate și ospitalitate.
Alte grupări de amenințări avansate, precum OilRig și BladedFeline, au vizat, de asemenea, companii din sectorul telecomunicațiilor.
Accesul la o industrie puternic interconectată elimină, în multe cazuri, necesitatea ca atacatorii să compromită fiecare organizație în parte. În sectorul telecomunicațiilor, riscul este cu atât mai mare cu cât datele sunt în permanență în tranzit, ceea ce le face mai vulnerabile la atacuri de tip adversary-in-the-middle – în care un atacator se interpune în fluxul de comunicații pentru a intercepta sau manipula informațiile.
A fi sau a nu fi conectat
Companiile de telecomunicații nu sunt singurele organizații pentru care conectivitatea este esențială. Furnizorii de servicii administrate (MSP) și companiile de servicii IT sunt, de asemenea, ținte frecvente ale atacatorilor, deoarece sunt profund integrați în infrastructura și sistemele clienților lor. Din același motiv, sunt vizate și organizațiile care furnizează infrastructură și servicii din domeniul educației. În consecință, expunerea la riscuri cibernetice nu se limitează la infrastructura sau sediile unei singure companii, ci se extinde pe întregul ecosistem de parteneri și conexiuni digitale.
Neraportate, nedeclarate și necunoscute
Există numeroase relatări despre breșe de securitate, dar ce se întâmplă cu incidentele care încă nu au fost făcute publice? Uneori, declararea este ultimul lucru pe care o companie și-l dorește, mai ales când răspunsul la incident este încă în desfășurare și nu vrea să atragă probleme suplimentare. Deși raportarea este impusă de autorități (de unde informațiile sunt preluate în presa de specialitate), există și excepții:
– Nu toate companiile sunt obligate să fie înregistrate la autorități de supraveghere.
– Instituții precum Information Commissioner’s Office (ICO) din Marea Britanie sau diverse autorități naționale din UE (CSIRT/DPA) solicită entităților vizate să raporteze incidentele, de regulă, în termen de 24 până la 72 de ore. Totuși, condițiile diferă de la o jurisdicție la alta, iar obligația de raportare nu se aplică tuturor companiilor.
Un exemplu relevant îl constituie diferențele dintre cerințele de raportare ale GDPR și NIS2 în Uniunea Europeană.
Merită menționate și breșele care trec neobservate. Brokerii de acces inițial (Initial Access Brokers – IAB) se infiltrează adesea în sistemele unei companii fără a fi detectați de centrul de operațiuni de securitate (SOC), iar ulterior vând accesul obținut altor atacatori. În alte cazuri, un grup APT avansat poate proceda la fel, așteptând momentul potrivit pentru a lansa atacul. Poate cea mai interesantă excepție este faptul că aproximativ 33% dintre toate breșele rămân nedetectate, cel puțin până când organizația primește o notă de răscumpărare. Printre cauze se numără lipsa competențelor, un nivel scăzut de igienă cibernetică și complexitatea infrastructurilor. Perspectiva este susținută și de concluziile ESET SMB Cyber Readiness Index 2026, care identifică principalele trei provocări: phishingul, vulnerabilitățile necorectate și lipsa monitorizării de securitate – toate în concordanță cu problemele expuse mai sus.
Vizibilitatea nu se limitează la perimetrul organizației. Potrivit Forrester Security Survey 2026, dintre factorii de decizie în domeniul securității care au fost afectați de un atac extern, 22% au declarat că a provenit dintr-un atac sau incident care a implicat ecosistemul1 lor extern, cu consecințe asupra atacurilor din lanțul de aprovizionare (22%2). Ca urmare, cel puțin 18%3,4 dintre organizații au acordat o atenție sporită gestionării relațiilor cu terții. Răspunsul nu ar trebui să surprindă, deoarece terții reprezintă zona în care riscurile sunt cel mai greu de gestionat. Chiar și atunci când o companie are implementate controale interne adecvate, atacatorii pot pătrunde prin intermediul unui furnizor, al unei dependențe software sau al unui alt partener extern de încredere. Într-un mediu de afaceri interconectat, doar încrederea nu este de ajuns.
Exemple de incidente nedetectate
Să revenim acum la exemplul operatorului de telecomunicații din introducere. Aici situația se poate agrava rapid. Nu este neobișnuit ca o companie de telecomunicații (sau din alt domeniu) să fie victima unui așa-numit „incident ascuns”, în care malware-ul rămâne nedetectat luni sau chiar ani de zile.
De exemplu, în 2025 s-a descoperit că operatorul sud-coreean SK Telecom fusese victima unei breșe generate de un atac malware nedetectat, desfășurat în perioada 2021 – 2022. Atacatorii s-au infiltrat în sistemele companiei, s-au deplasat lateral în rețea și au reușit să exfiltreze date sensibile. Investigația realizată de MSIT (Ministerul Științei și TIC din Coreea de Sud) a arătat că organizația nu implementase aproape deloc măsuri de protecție prin parole sau alte mecanisme de securitate pentru serverele sale, iar sistemele de operare utilizate erau depășite. Consecințele au fost scurgerea datelor a aproape 27 de milioane de utilizatori și o amendă de 134,8 miliarde de woni (aproximativ 96,9 milioane de dolari).
Nu ar trebui să surprindă, deoarece, potrivit Nokia, companiile de telecomunicații au devenit o țintă predilectă pentru campaniile de atac discrete, 63% dintre operatori confruntându-se cu cel puțin un atac de tip living-off-the-land în 2024. Potrivit unei mărturii citate în raportul Nokia, atacatori precum Salt Typhoon își creează puncte de acces în rețele cu ani înainte ca atacul propriu-zis să fie lansat. Situația este similară cu cea de la SK Telecom și aduce în prim-plan frecvența îngrijorătoare a unor astfel de atacuri.
Nu doar operatorii de telecomunicații
Incidentele nedetectate sunt frecvente în întreaga infrastructură critică. Recent, Information Commissioner’s Office (ICO) din Marea Britanie a publicat un raport privind o breșă de securitate la o companie de utilități, dezvăluită inițial în 2022, care a arătat că atacul începuse cu doi ani înainte de a fi descoperit. În acest caz, au fost compromise datele a 663.887 de clienți și angajați.
Ce practici de reziliență ar trebui aplicate? O abordare pragmatică
Să mergem la fondul problemei. Cum se poate asigura un CISO din domeniul telecomunicațiilor că infrastructura hardware și software utilizată este securizată? Sau mai degrabă… cum poate preîntâmpina un scenariu prost? Nu există un răspuns simplu, de tip „da” sau „nu”. Realist este să pornim de la premisa că o compromitere este posibilă sau chiar că anumite componente ale infrastructurii sunt deja compromise și să pregătim organizația în consecință. Pentru un operator de telecomunicații, reziliența nu poate depinde exclusiv de prevenirea perfectă a atacurilor. Dacă estimările din raportul Nokia sunt corecte, atunci mai mult de jumătate dintre operatori se pot afla în orice moment în fața unui risc de compromitere.
În prezent, compromiterea unei organizații nu mai necesită un efort considerabil. Cu cât infrastructura este mai complexă, cu atât organizația trebuie să acorde o atenție mai mare integrității acesteia. Este una să protejezi câteva calculatoare printr-o consolă centralizată și cu totul altceva să securizezi o infrastructură extinsă, formată din antene, sateliți, sedii, stații ș.a.
Cea mai sigură abordare este alinierea la reglementările de securitate impuse de autorități, inclusiv la cele din alte jurisdicții. Motivul este simplu: cerințele au fost concepute pentru a crește nivelul general de reziliență cibernetică și includ deja numeroase recomandări practice. În cazul nostru, un CISO ar trebui să consulte Directiva 2009/140/CE5 a Uniunii Europene, în special articolul 13a privind securitatea și integritatea rețelelor, precum și ghidul ENISA privind măsurile6 minime de securitate, care detaliază măsuri concrete în șapte domenii esențiale:
– Guvernanță și managementul riscurilor: Include măsuri privind politicile de securitate, gestionarea riscurilor, definirea rolurilor și responsabilităților, precum și gestionarea riscurilor asociate terților. Accentul ar trebui pus mai puțin pe documentarea riscurilor și mai mult pe schimbarea comportamentelor organizaționale. Esențială este asumarea responsabilității: cine deține efectiv riscul, cine răspunde de reducerea acestuia și cine are autoritatea de a lua decizii atunci când apare un incident. Consultanții ESET PRIVATE Advisory observă frecvent această problemă în IMM-uri și în organizațiile cu un nivel mai redus de maturitate în domeniul securității cibernetice, unde responsabilitățile sunt adesea distribuite informal între departamentul IT, conducere și furnizorii externi. Totuși, același deficit poate exista și în cadrul marilor companii. Fără o delimitare clară a responsabilităților, guvernanța rămâne doar la nivel teoretic. Politicile pot exista, însă nimeni nu este cu adevărat responsabil pentru aplicarea lor. Elaborarea politicilor este importantă, dar diferența o face punerea lor în practică. De aceea, guvernanța ar trebui corelată direct cu bugetele și responsabilitățile operaționale, pentru a consolida asumarea răspunderii. În caz contrar, schimbarea este dificil de impus și de susținut pe termen lung.
– Gestionarea securității la nivelul personalului: Vizează protecția personalului și a utilizatorilor prin verificări prealabile, instruire în domeniul securității și proceduri pentru gestionarea încălcărilor politicilor. Riscul asociat factorului uman nu ține neapărat de lipsa cunoștințelor sau a competențelor. Mai important este modul în care identitatea utilizatorilor este definită, protejată și monitorizată pe tot parcursul relației lor cu organizația. În cazul operatorilor de telecomunicații, acest aspect este esențial, deoarece angajații, contractorii, furnizorii și utilizatorii cu privilegii ridicate pot avea acces la sisteme sensibile în diferite etape. Prin urmare, drepturile de acces ar trebui să reflecte întotdeauna rolul real al persoanei, să fie actualizate atunci când acesta se schimbă și să fie eliminate imediat după încheierea colaborării. Ștergerea conturilor de companie neutilizate este o măsură simplă, dar foarte eficientă pentru reducerea riscurilor de securitate.
– Securitatea sistemelor și a infrastructurii: Include măsuri pentru asigurarea rezilienței infrastructurii, precum controlul accesului, gestionarea riscurilor asociate furnizorilor și protecția fizică. În prezent, infrastructura unei organizații nu se mai limitează la sediile companiei. Este extinsă în locuințele angajaților, hoteluri, spații de conferințe și alte locuri din care se lucrează. Totodată, noțiunea de „infrastructură” include acum și serviciile cloud, platformele SaaS și infrastructura furnizorilor. În acest context, securitatea înseamnă, înainte de toate, menținerea controlului asupra mediilor de producție și de operare, indiferent unde sunt găzduite.
– Managementul operațiunilor: Vizează gestionarea continuă a activelor organizației. Inventarierea activelor este utilă doar dacă sunt evaluate în funcție de importanța și nivelul lor de expunere. O simplă listă a sistemelor nu indică unde se află, în realitate, riscurile. Un operator de telecomunicații trebuie să știe care active susțin serviciile critice, care sunt expuse la internet, care depind de terți, care rulează software vulnerabil și care ar provoca perturbări importante dacă ar fi compromise. Situația este similară cu detectarea amenințărilor. Poți avea toate incidentele afișate într-un tablou de bord, dar întrebarea este dacă sunt corelate în funcție de gravitate, impactul asupra afacerii și gradul de expunere. În lipsa acestei corelări, este dificil să identifici unde se află riscul real și ce măsuri trebuie prioritizate.
– Managementul incidentelor: Include detecția, răspunsul la incidente, comunicarea și raportarea lor. Incidentele evidențiază deficiențele unei organizații mult mai rapid decât un audit. De aceea, managementul incidentelor nu ar trebui tratat doar ca un set de proceduri documentate, ci ca o capacitate care trebuie exersată constant. Simulările de criză, exercițiile de tip tabletop, scenariile red team și testarea periodică a playbook-urilor ajută la identificarea punctelor în care procesul decizional, escaladarea, comunicarea și răspunsul tehnic pot eșua înainte ca un incident real să aibă loc. Playbook-urile pornesc adesea de la condiții ideale, care rareori se regăsesc într-un incident real: comunicare clară, reacție rapidă și coordonare eficientă. În realitate, răspunsul poate fi întârziat din cauza problemelor de comunicare, iar unele incidente pot rămâne nedetectate. Din acest motiv, organizațiile ar trebui să-și conceapă procesele astfel încât să funcționeze eficient chiar și în condiții de presiune și execuție imperfectă – exact tipul de pregătire oferit de exerciții precum NATO Locked Shields.
– Managementul continuității activității: Poate cel mai important este ca, în cazul unei crize, organizația să-și poată relua activitatea cât mai rapid, fără perturbări majore pe termen lung. Pentru a planifica eficient recuperarea, compania trebuie mai întâi să înțeleagă ce este cu adevărat critic – nu doar din perspectiva inventarului de active, ci și a serviciilor, sistemelor, furnizorilor, fluxurilor de date, personalului și proceselor operaționale fără de care activitatea nu poate continua. Orice organizație poate avea un plan de continuitate, însă implementarea lui este adevărata provocare. În multe cazuri, ipotezele pe care se bazează planurile de recuperare nu reflectă dependențele reale dintre sisteme, ceea ce poate face imposibilă restaurarea unor componente esențiale. Câteva întrebări fundamentale vă pot orienta în acest proces: ce trebuie recuperat cu prioritate, care sisteme aparent necritice pot deveni esențiale în timpul unei crize și cât timp poate funcționa deficitar organizația?
– Monitorizare, audit și testare: Include valorificarea lecțiilor învățate în urma incidentelor, testările și evaluările periodice, precum și monitorizarea conformității. Accentul aici ar trebui pus pe feedback, nu doar pe bifarea activităților. Nivelul ridicat de zgomot din date îi poate distrage chiar și pe cei mai buni analiști de securitate. În plus, auditurile și testările sunt periodice, nu continue. Prin urmare, cât de eficientă este organizația în transformarea constatărilor în măsuri concrete? Dacă aceeași problemă apare an de an, este un indiciu că procesul de management al schimbării nu funcționează suficient de bine. Deci, la ce să se aștepte un CISO după implementarea pe termen lung a unor astfel de măsuri? În primul rând, la un nivel semnificativ mai ridicat de reziliență, datorită unei vizibilități mai bune asupra infrastructurii, unui management mai eficient al activelor și unei înțelegeri mai clare a modului în care pot evolua incidentele. Managementul incidentelor joacă un rol deosebit de important, deoarece contribuie la menținerea continuității operaționale atunci când celelalte mecanisme de protecție nu sunt de ajuns.
Cum devin periculoase incidentele nedetectate la timp
Atunci când sunt aplicate competențele și procesele potrivite de securitate, pot ieși la iveală amenințări care au rămas nedetectate multă vreme. Într-un caz documentat de ESET MDR, după înrolarea în serviciu (și aplicarea unui model standardizat de monitorizare și răspuns), echipa a descoperit o operațiune mascată luni de zile în sistemele informatice ale companiei, în ciuda existenței unor măsuri de securitate deja implementate. În acel moment, incidentul nedetectat s-a transformat rapid într-unul vizibil, deoarece gruparea FIN7 și-a intensificat activitatea după fiecare acțiune de răspuns inițiată de echipa MDR. În cele din urmă, diferența a fost făcută de reacția rapidă și deciziile ferme ale echipei ESET MDR, care, în paralel cu gestionarea incidentului, a dezvoltat noi playbook-uri și strategii pentru a preveni repetarea unor situații similare în viitor.
Când argumentele înving rezistența la schimbare
Un CISO încrezător își poate susține cu ușurință recomandările. Însă cel mai puternic argument nu este că soluția are un anumit cost, ci că problema are deja unul mult mai mare. Timpul de nefuncționare, expunerea la sancțiuni de reglementare, pierderea clienților, costurile răspunsului la incidente, achizițiile de urgență, prejudiciile de imagine și pierderea încrederii generează costuri reale, indiferent dacă organizația investește sau nu în reziliență.
Astfel, puterea de convingere se bazează pe argumente bine documentate și pe o analiză atentă a riscurilor, capabile să influențeze procesul de decizie. Reprezentanții organizațiilor publice au văzut, de-a lungul timpului, numeroase prezentări convingătoare. Însă atunci când un furnizor poate demonstra realist care sunt costurile inacțiunii, argumentele în favoarea investițiilor în reziliență cibernetică devin mult mai greu de ignorat. Cu alte cuvinte, din dorința de a reduce cheltuielile, alegerea unui router mai ieftin poate părea justificată. Însă, în fața riscului unei întreruperi la scară largă a rețelei de telecomunicații, a unui caz de spionaj cibernetic sau a unei breșe care poate genera litigii, balanța înclină în favoarea unei soluții mai scumpe, dar mai sigure.
„Securitatea cibernetică nu este o problemă IT care poate fi delegată și apoi ignorată. Este o chestiune de reziliență a afacerii, de continuitate operațională, de încredere publică, de riscuri de neconformitate și, în cazul operatorilor de telecomunicații, de protejare a infrastructurii naționale”, afirmă Enrik Biath, Senior Cybersecurity Consultant la ESET. „Alegerea tehnologiei este importantă, însă decizia cu adevărat esențială este cât risc e dispusă organizația să-și asume, cine este responsabil pentru acel risc și dacă afacerea poate suporta consecințele în cazul în care alegerea se dovedește greșită.”
Parteneriatele contează. ESET PRIVATE Advisory ajută organizațiile să trateze securitatea cibernetică nu ca pe o funcție IT izolată, ci ca pe o prioritate strategică pentru continuitatea activității. Bazându-se pe peste 30 de ani de experiență și pe expertiza dobândită prin cercetarea amenințărilor la nivel global, serviciile de consultanță ESET contribuie la consolidarea conformității, a nivelului de conștientizare și a pregătirii pentru gestionarea situațiilor de criză, ajutând echipele să anticipeze, să reziste și să se adapteze amenințărilor, protejând în același timp continuitatea și operațiunile esențiale ale organizației.
Întrebări frecvente (FAQ)
Ce este un incident cibernetic nedetectat?
Un incident cibernetic nedetectat reprezintă o compromitere care rămâne ascunsă o perioadă îndelungată, de regulă pentru că atacatorii evită acțiunile ușor de observat și își maschează activitatea în traficul obișnuit al rețelei. Astfel de incidente pot implica utilizarea abuzivă a credențialelor, deplasarea laterală în rețea, exfiltrarea datelor sau menținerea unei prezențe persistente în infrastructură, ceea ce le face deosebit de periculoase pentru operatorii de infrastructuri critice, care depind de disponibilitatea continuă a serviciilor și de încrederea utilizatorilor.
De ce sunt companiile de telecomunicații ținte atractive pentru atacurile cibernetice?
Companiile de telecomunicații reprezintă ținte atractive întrucât conectează, la scară largă, persoane, companii, instituții publice și infrastructuri critice. Compromiterea cu succes a unui astfel de operator le poate oferi atacatorilor acces la date sensibile, canale de comunicații, ecosisteme de furnizori și infrastructuri interdependente, transformând operatorii telecom în ținte valoroase pentru activități de spionaj cibernetic, sabotaj și poziționare strategică pe termen lung.
Cum poate un CISO să îmbunătățească reziliența cibernetică în infrastructurile critice?
Un CISO poate consolida reziliența cibernetică tratând securitatea ca pe un element esențial al continuității activității, nu doar ca pe o funcție IT. Ceea ce presupune identificarea activelor și dependențelor critice, stabilirea clară a responsabilităților privind gestionarea riscurilor, monitorizarea sistemelor expuse, testarea periodică a planurilor de răspuns la incidente, gestionarea riscurilor asociate terților și pregătirea organizației pentru a-și putea continua activitatea chiar și în condițiile în care măsurile de prevenție nu reușesc să oprească un atac.
De ce nu este suficientă doar prevenția pentru protejarea rețelelor unei organizații?
Prevenția, de una singură, nu mai este suficientă, deoarece atacatorii moderni reușesc adesea să ocolească măsurile de securitate folosind credențiale compromise, furnizori de încredere, sisteme neactualizate sau instrumente administrative legitime. Deși măsurile de prevenție rămân esențiale, trebuie completate de capabilități eficiente de detecție, monitorizare, răspuns la incidente și recuperare, astfel încât organizațiile să poată identifica rapid intruziunile și să limiteze impactul lor înainte de a se extinde.
Ce ar trebui să facă organizațiile dacă suspectează că un atacator se află deja în rețeaua lor?
Organizațiile ar trebui să evite reacțiile pripite și să inițieze cât mai rapid un proces structurat de răspuns la incidente. Primii pași constau în conservarea probelor, confirmarea amplorii compromiterii, izolarea sistemelor afectate, acolo unde este necesar, verificarea accesului cu privilegii ridicate, implicarea echipelor interne și externe de răspuns la incidente și comunicarea atentă cu departamentele juridice, organismele de reglementare și factorii de decizie din organizație, pe măsură ce investigația avansează.
Lasa un comentariu