În această perioadă cu o abundență de știri și flux media digital continuu, riscurile care decurg din problema știrilor false sunt cât se poate de reale.

Fiecare zi aduce cantități semnificative de conținut, știri care concurează pentru atenția consumatorului și care acoperă un spectru larg, de la politică, sănătate, sport, schimbări climatice și până la actualul război din Ucraina. Amploarea și cantitatea nesfârșită de informații – care astăzi sunt disponibile instantaneu sub formă de articole, clipuri video, fotografii sau alte formate media pe site-uri web de știri, platforme de socializare, posturi online de televiziune sau radio și alte surse – pot fi și sunt adesea copleșitoare. Mai este atunci de mirare de ce atât de mulți dintre consumatori se luptă să facă față supraîncărcării de informații ce vine din mediul online și chiar cu filtrarea dintre faptele reale și cele fictive?

Recent, o mare parte a conținutului global de știri s-a concentrat masiv asupra conflictului din Ucraina. Acesta a început cu imagini din satelit ale mișcărilor armatei ruse, ce a transmis alerte despre riscul unei posibile invazii. Apoi, în orele de început ale zilei de 24 februarie, au început să se răspândească din Ucraina în întreaga lume înregistrări înspăimântătoare de la civili ucraineni care au postat pe rețelele de socializare videoclipuri și fotografii cu tancuri care intrau pe străzi și cu rachete care cădeau din cer în fața lor și provocau distrugeri peste tot în urma lor.

De atunci, lumea întreagă a putut urmări pe telefoanele mobile cum se desfășoară războiul, la un nivel de detalii indisponibile în trecut. Tocmai din această perspectivă, acest război a fost supranumit „primul război TikTok”. Oamenii din Ucraina pot folosi platformele precum TikTok, Twitter și Instagram pentru a arăta întregului mapamond prin ceea ce trec. Aproape peste noapte, unele dintre aceste aplicații au trecut de la prezentarea unor videoclipuri cu coregrafii de dans la afișarea scenelor de război și a apelurilor pentru sprijin umanitar, atrăgând nenumărate vizualizări și distribuiri. Cum ambele părți implicate în conflict au acces la aceste platforme online, acestea au devenit rapid un câmp de luptă digital, folosit pentru a influența milioane de oameni la nivel mondial.

A deepfake video of Ukrainian President Volodymyr Zelenskyy is the first used in "an intentional and broadly deceptive way" since Russia's invasion, expert says. #TheCube https://t.co/9D98WIUXep

— euronews (@euronews) March 16, 2022

Puteți ști mereu dacă ceea ce urmăriți este veridic? 

În 2008, după documentarea cu succes a Cupei Mondiale FIFA din 2006, care includea videoclipuri și fotografii făcute de fanii fotbalului, CNN a lansat iReport, un site web pentru „cetățeanul jurnalist” unde oricine își putea încărca propriul conținut online pentru a fi accesat de publicul larg. La acea vreme, Susan Grant, vicepreședinte executiv al CNN News Service, a garantat că din acel moment „comunitatea va decide care sunt știrile”, clarificând că aceste publicații vor deveni „complet necontrolate”.

Convingerea CNN s-a bazat pe ideea că jurnalismul cetățenesc este „emoțional și real”. Până în 2012, 100.000 de povești au fost publicate și 10.789 au fost „evaluate pentru CNN, ceea ce înseamnă că au fost verificate și aprobate pentru a fi difuzate”. Dar asta înseamnă că celelalte 89.211 erau sau nu și ele reale? CNN iReport a fost închis în 2015. Și iată că avansăm rapid până în anul 2022, moment în care dezinformarea este una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă societatea din întreaga lume.

Ceea ce este prezentat și difuzat nu este neapărat realitatea

Potrivit cercetării MIT care a fost publicată în 2018 și care a analizat știrile distribuite pe Twitter, „aspectele false se difuzează semnificativ mai departe, mai rapid, mai profund și mai extensiv decât adevărul”, chiar și după ce boții sunt eliminați și sunt luate în considerare doar interacțiunile umane reale. Rezultatele sunt uimitoare, ajungându-se la următoare concluzie: „conținutul fals are cu 70% mai multe șanse de a fi redistribuit pe Twitter decât cel adevărat”.

Câteva motive explică totuși realitatea socială complexă din prezent. Problema principală poate fi ceva în fața căreia toți suntem vulnerabili: biasul cognitiv. Deși acest bias poate fi util pentru viața de zi cu zi, chiar dacă doar pentru că permite să ne amintim procesele învățate anterior și să recunoaștem situații familiare, acesta crește predispoziția pentru scurtături mentale și puncte moarte. O conversație între două persoane din tabere opuse ale războiului din Ucraina este un exemplu clar al acestui concept de bias cognitiv: ambele părți cred că acționează rațional și se acuză reciproc că sunt părtinitoare și că nu înțeleg complexitățile realității. Din acest moment, fiecare parte va fi mai deschisă către consumul de știri prin care să-și confirme perspectiva – chiar dacă acele știri sunt uneori false.

Un alt articol similar:  Deepfakes: When seeing isn’t believing

În timp ce în general anturajul fizic, apropiat, este format din oameni care împărtășesc aceleași viziuni asupra lumii, pe rețelele de socializare această tendință este și mai pronunțată și amplifică deschiderea către inițierea unei discuții sau alăturarea la un grup de dezbateri. În mediul online este prezentată o realitate filtrată, construită de un algoritm care modelează circumstanțele virtuale și livrează validare, indiferent de ideile pe care le utilizatorul le are. Pe rețelele sociale, puteți fi prinși în  interiorul propriei bule, locul în care aveți întotdeauna dreptate. O denunțătoare activă pe Facebook, Frances Haugen, a declarat în Parlamentul britanic  că „cel mai ușor mod în care furia și ura pot crește este prin intermediul Facebook”.

Numărul foarte mare de campanii de dezinformare totuși nu este o tendință a secolului 21, căci propaganda, dezinformarea și știrile false au polarizat mereu opinia publică de-a lungul istoriei. În zilele noastre însă, dezinformarea este mult mai periculoasă, fiind distribuită instant și ușor de partajat.

Un articol recent din Nature a prezentat experiența pandemiei din 1918 și posibilele riscuri ale unui focar viitor. Autoarea Heidi Larson, profesor de antropologie la London School of Hygiene and Tropical Medicine, a prezis că „următorul focar major nu se va datora lipsei de tehnologii preventive”, ci „potopului de informații conflictuale, dezinformării și informației manipulate pe rețelele de socializare”.

Trolii de pe internet și boții, principalii actori pentru dezinformare

Când Larson a scris în 2018 despre răspândirea dezinformării, ea a folosit un termen devenit tot mai familiar în ultima perioadă: super-spreaders (care se răspândesc foarte repede și usor), cum este și cazul virușilor. Acest termen explică modul în care trolii de pe internet „fac ravagii postând în mod deliberat comentarii controversate și inflamatorii”.

Dar, în timp ce unii dintre acești troli sunt doar indivizi plictisiți care folosesc anonimitatea și  invizibilitatea internetului, alții fac acest lucru ca o meserie, înflăcărând opinia publică și tulburând procesele sociale și politice. Aceasta a fost, de asemenea, una dintre concluziile a doi cercetători de la Oxford, care au descoperit câteva exemple despre modul în care atât companiile guvernamentale, cât și cele private gestionează „bandele cibernetice organizate”. Aceste batalioane de troli și boți folosesc rețelele sociale pentru a manipula mințile oamenilor și pentru a amplifica „voci și idei marginalizate prin umflarea artificială a numărului de aprecieri, distribuiri și retweet-uri”.

Deci, care este poziția rețelelor de socializare față de știrile false?

Mai greu decât identificarea oamenilor din spatele știrilor false este conștientizarea măsurilor care pot fi aplicate pentru a gestiona conținutul publicat pe platformele online. The New Yorker a scris în 2019 un articol despre poziția Facebook, care în ultimul deceniu a negat ideea că ar fi responsabil pentru filtrarea conținutului, susținând mereu că tratează site-ul ca pe un spațiu gol în care oamenii pot partaja informații. De atunci, știrile false nu numai că au afectat, de exemplu, rezultatele alegerilor, ci au făcut rău oamenilor și în viața reală.

Twitter, Telegram și YouTube au fost de asemenea puternic criticate pentru abordarea lor față de conținutul înșelător, unele guverne solicitând mai multă responsabilitate din partea acestora și chiar luând în considerare să impună reglementări asupra acestor platforme pentru răspândirea conținutului interzis sau a ideilor false și extremiste.

CITEȘTE ȘI:  Deepfakes – the bot made me do it 

În ianuarie 2022, site-urile web de verificare a faptelor din întreaga lume s-au adresat YouTube printr-o scrisoare deschisă, alertând cea mai mare platformă video din lume cu privire la necesitatea de a lua măsuri decisive, în principal prin „oferirea de context suplimentar și dezmințiri”, mai degrabă decât doar ștergerea unui anumit conținut video. Scrisoarea a subliniat de asemenea nevoia de „a acționa împotriva infractorilor recidiviști” și de a implementa aceste noi reglementări și „în limbi diferite de cea engleză”.

Ce se poate face?

Larson spune că „nicio strategie unidirecțională nu funcționează”, sugerând că e nevoie de o combinație între campaniile educaționale și dialog. Și în timp ce unele țări alfabetizarea și educația digitală sunt la un nivel ridicat, în altele acestea sunt la cote foarte scăzute. Diferența este mare, dar toate părerile converg către același spațiu virtual comun, unde nimeni nu vrea cu adevărat să dialogheze, să asculte sau să se implice.

Chiar dacă în cazul oamenilor alfabetizați digital este „mai probabil ca aceștia să facă diferența dintre știrile adevărate și cele false”, șansele de a distribui știri false nu îi exclud, tocmai din cauza procedeului primar prin care se propagă dezinformarea, „un click” simplu și ireversibil. Aceasta a fost concluzia unui alt studiu recent al MIT, argumentând pentru alte tipuri de instrumente de răspândire de fake-news. 

Aici intervin platformele de verificare a faptelor, care cercetează și evaluează calitatea informațiilor incluse într-o știre sau într-o postare virală de pe rețelele sociale. Cu toate acestea, chiar și aceste resurse au propriile lor limitări. Deoarece realitatea nu este întotdeauna simplă, majoritatea acestor site-uri web se ghidează după un indicator asemănător unui barometru: „fals” / „în mare parte fals” / „în mare parte adevărat” / „adevărat”. La fel, validitatea acestei cercetări poate fi discreditată și de cei care nu primesc confirmare pentru ideile lor, oferind falsurilor o durată de viață aproape nesfârșită.

Dar fiecare dintre noi are un rol de jucat atunci când vine vorba de a discerne realul de fals, iar în contextul unui război, această „acțiune individuală” capătă o importanță și mai mare. Urmăriți  videoclipul cercetătorului Tony Anscombe, ESET Chief Security Evangelist, care prezintă câteva sfaturi pentru a deosebi realitatea de ficțiune.